Odată cu începerea vietii de școlar, copiii noștri pășesc într-o altă etapă a vietii, o altă dimensiune, care are provocările ei. Grădinita a trecut, iar joaca se transformă în ceva mai serios! Copilul are deja un program (trebuie să ajungă la timp a școală, să-și facă temele, să meargă la optionale etc) pe care trebuie să-l respecte, iar în viata lui apare o nouă figură, cu o autoritate mult mai mare decat o avea doamna educatoare: doamna învătatoare.

        Astfel, că ne dăm seama sau nu, că vrem să acceptăm sau nu, tot ceea ce face și simte învătătorul are o  influentă asupra copilului. Emotiile învătătorului/învătătoarei sunt preluate de către elevi; dacă zambește sau e morocănos, dacă e vesel sau dacă este trist, dacă e optimist sau, mai degrabă, pesimist, dacă are energie sau nu influentează copilul și atmosfera de lucru la școală.

        Stilul de lucru al învătătorului, pe langă starea lui emotională, care presupune și și maniera de a comunica școlarilor și cu școlarii are un impact deosebit în stitul de lucru al copilului.

        Ce te faci tu, părinte drag, cand copilul reactionează disproportionat la greșeli? Cand își face temele și, dintr-o dată, la o mică „greșeală” începe să plangă (și nu reactiona așa înainte), folosește excesiv picul (acel pix care șterge), poate să înceapă să tremure, se înroșește și începe să se întrebe „Ce-o să spună, oare, doamna învătătoare?”, „Ce-o să-mi facă?”, „Dacă mă va certa?”. Primul lucru în astfel de cazuri este să punem întrebări de clarificare copilului: „Ti-a spus TIE vreodată ceva doamna învătătoare? Dacă da, ce anume? Ti-a facut obeservatie? Ce anume ti-a spus? Este justificată reactia ta fată de această greșeală? Hai să vedem!”. După clarificare, pasul următor ar putea fi „normalizarea” situatiei: „Este firesc să greșim. Toti oamenii greșesc. Nu există oameni perfecti și nici oameni care să știe absolut totul! Este foarte bine că ti-ai dat seama de greșeala făcută și important este să fim mai atenti data viitoare, pentru a nu o repeta. Ai scris greșit litera „p”? Nu-i nimic, te rog să fii mai atent data viitoare.” Atitudinea noastră trebuie să fie una de întelegere și suport. A-l certa pe copil, a-l critica, sau a-i face observatie „Iar n-ai scris frumos! Iar nu ai fost atent! Ti-am spus doar de o sută de ori asta!”, a-l eticheta „leneșule!”, „neatentule!”, „tăntălăule!” nu fac altceva decat să anxieteze copilul și mai mult și să-și piardă și ultima picătură de încredere în fortele proprii.  Pentru a-i crea copilului nostru o atitudine propice învătării, trebuie ca noi înșine, ca părinti, să fim calmi și să adoptăm o atitudine de întelegere. „Bine. Hai să vedem! Uite, aici ai scris frumos litera „p”. Te poti strădui să faci mai bine/ să scrii mai bine/ să rezolvi cu mai mare atentie exercitiul. Poti! Hai să facem acum o scută pauză și după 10 minute să reluăm sarcina.”

        Pană la un punct, este firesc ca școlarul să fie preocupat de modul în care scrie sau rezolvă anumite sarcini. Însă, în momentul în care gandurile de tipul:„Vai, iar am greșit!”, „Ce-o să-mi spună doamna/domnul?”, „Ce-o să-mi facă?”, „Iar o să mă certe doamna/domnul!” sunt din ce în ce mai dese și împiedică școlarul să-și rezolve sarcinile de lucru pentru acasă, situatia trebuie investigată cu mai multă atentie. Rolul părintelui este ESENTIAL. Modul în care noi reactionăm și explicatiile date copilului sunt extrem de importante. Discutia trebuie să aibă loc inclusiv cu doamna invătătoare/ domnul învătător. Vedeti ce s-a întamplat (dacă s-a întamplat ceva, cum anume a reactionat copilul? Dar învătătorul?); este justificată reactia exacerbată a copilului? Este foarte posibil să nu i se fi întamplat copilului nimic, ci altuia, iar școlarul nostru preia reactiile emotionale și începe să fie preocupat că i se poate întampla chiar lui (deși nu există niciun motiv pentru asta). PONT: dacă vrei să vezi cum se desfășoară o zi de școală, care este modul de relationare al invătătotului cu școlarii, joacă-te acasă, cu copilul tău, de-a școala, folosind jucării de pluș/păpuși. Ai să fii surprins să vezi cu cată acuratete sunt redate unele situatii. Dacă sesizezi ceva în neregulă, care te pune pe ganduri, pune întrebări de clarificare copilului și/sau vorbește cu învătătorul pentru a întelege mai bine situatia și a lua cea mai bună decizie.

        Un stil autoritar de comunicare cu copilul (atat al părintilor, dar și al învătătorului-tipatul, atragerea atentiei în mod excesiv, criticarea comportamentelor în defavoarea încurajării, etichetarea)  poate da naștere sentimentului de frică, frică de a (nu) greși, iar acesta atrage după sine erodarea imaginii de sine a copilului, lipsa încredererii în propriile forte, programează copilul la eșec/greșeli  (cu cat ti-e frică mai tare că vei greși, cu atat vei greși mai des), inhibă școlarul, îi poate crea sentimentul rușinii și al jenei, comunicarea cu adutul care reprezintă autoritatea va fi inhibată și ea, copilului fiindu-i „frică” să mai întrebe ceva, să mai spună ceva (și, apoi, ne întrebăm de ce nu ne spune ce se întamplă cu el).

        Copiilor care vin în terapie cu acestă problematică, le spun povestea ”Teama de greșeli a Dorei” („Povește terapeutice”, autor Virginia Satir), pe care v-o recomand cu căldură și dumneavoatră.

Mirela Tîgănaș
Psiholog clinician principal, psihoterapeut specialist